Broscoiul şi Prinţesa florilor

A fost o dată ca nici o dată că de nu ar fi nu s-ar mai povestii, un broscoi care trăia în vârful unui copac, pe ultimele crengi ale acestuia, de unde putea vedea şi asculta lumea.

Zi de zi broscoiul aştepta pe cineva cu care să vorbească şi el, dar pe acolo nu treceau decât fluturi şi păsări şi el săracu nu înţelegea o boabă din limba lor.

La poalele copacului venea în fiecare zi o prinţesă foarte frumoasă, ca un înger de frumoasă, dar care plângea mereu, şi asta îl îngrijora mult pe broscoi şi dorea mult să afle de ce plânge şi cum sa o ajute. Nu putea cobora din copac de teamă ca nu ar mai fi putut urca şi pe jos pe pământ erau tot felul de bestii carnivore care mai de care mai crude şi nemiloase.
Prinţesa frumoasă era Regina florilor şi hainele pe care le purta, întruchipau curcubeul care o învăluia într-o misterioasa aură. Faţa ei albă şi netedă şi ochi ei căprui, erau de o frumuseţe magică, iar buzele erau pline de dorinţe şi secrete.
Într-o seară când vântul bătea foarte tare, creanga pe care locuia broscoiul s-a rupt şi a căzut tocmai în poala prinţesei care plângea de mama focului, iar când săraca s-a trezit şi cu broscoiul în braţe speriată a început să plângă şi mai rău. Nici vorbă de pupături sau sentimente cum se întâmplă în povesti, prinţesa a luat un băţ şi nici una nici două, a azvârlit broscoiul cat colo.

Broscoiul a rămas uimit de comportamentul prinţesei, pentru că el ştia de mic de când era mormoloc şi trăia cu mama lui ce-i citea povesti, că dacă o prinţesă o sa îl ia în braţe şi o sa îl sărute, o sa devină un prinţ frumos şi o sa trăiască împreună,  iubindu-se pană la adânci bătrâneţi.

Asa că de acolo de jos de unde l-a aruncat prinţesa, a spus două orăcăituri timide să ii atragă atenţia acesteia, dar ea continua sa plângă cu sughiţuri şi nici vorbă să îl bage în seamă pe broscoi.

Acesta în timp ce a locuit în copac a învăţat şi ceva din limba pasărilor, cip cirip cirip, cip… şi s-a gândit că dacă ar vorbii pe păsărească, poate atunci prinţesa ar fi fost curioasă să discute cu el. Zis şi făcut, broscoiul o salută pe prinţesă în limba păsărească:

-Cip cirip, spuse broscoiul.

Prinţesa uimită ca un broscoiul ciripeşte s-a uitat la el mirată, şi-a dat seama că nu e atât de urat şi atât de verde cum i s-a părut când i-a căzut în poală. Broscoiul avea trăsături drăguţe şi ochi verzi fermecători, dar era un pic cam umflat, asa cum sunt toţi broscoii, dar acesta nu era un defect pentru că îl făcea mai simpatic şi mai pufos. Prinţesa florilor s-a oprit din plâns şi cu delicateţe a mângâiat pe spate broscoiul, căruia mare i-a fost mirarea când acesta i-a sărutat mâna şi a salutat-o spunând:

-Bună ziua prinţesă tristă a florilor.

Nu ii venea să creadă prinţesei ce auzea, la început un broscoi ciripitor, acum unul care mai ştia să vorbească pe limba oamenilor.... asta era prea de tot, dar singura care putea să il asculte, era doar ea. Atunci prinţesa s-a gândit că ar fi bine să discute cu broscoiul asa să mai treacă vremea şi tare ar fi vrut să ştie mai multe despre broscoi şi l-a întrebat:

-Broscoi frumos, de unde ştii tu să vorbeşti limba oamenilor?

-Nu vorbesc limba oamenilor frumoasă prinţesă, doar tu poţi să mă înţelegi, pentru că eu de mult timp te urmăream din vârful copacului şi eram îngrijorat pentru că te vedeam mereu plângând, dar nu aveam curajul să cobor de teama să nu fiu mâncat de jivine.

-Of săracul broscoi, la început am fost cu tine rea dar acum să ştii că vreau să te ajut să urci înapoi în copac unde o să fi în siguranţă.

-Îţi mulţumesc Prinţesa florilor, zise atunci broscoiul, dar acum nu vreau să mai urc în copac pentru că de acolo de sus nu aş mai putea vorbii cu tine şi sunt fericit că suntem prieteni. Te-am iertat că m-ai alungat cu băţul.

Prinţesa a oftat îndelung.

-Ce este? a întrebat îngrijorat broscoiul.

-Povestea mea, prietene broscoi, este trista! Vezi, tu ai putut să mă ierţi că am fost rea, dar nu s-a întâmplat asa şi cu printul pădurii care s-a supărat cumplit pentru că o dată din joacă, am ascuns toate florile din pădure şi am lăsat să crească doar buruieni. El s-a supărat foc şi de atunci îmi trimite în fiecare zi un buchet de urzici, şi din cauza asta vin aici şi plâng.

Broscoiul a ascultat-o pe prinţesă cu atenţie şi nu ii venea să creadă urechilor povestea trista a tinerei şi frumoase prietene, şi pe măsură ce stăteau împreună, broscoiul se îndrăgostea atât de mult de prinţesă încât avea impresia că ii cresc aripi. După ce a făcut câteva respiraţii profunde, că să prindă curaj, broscoiul a mărturisit prinţesei că este îndrăgostit şi că ar putea devenii şi el un prinţ cum i-a spus mama lui când era mormoloc şi trăia în baltă.

Prinţesa nici vorbă să îl creadă. Ea vroia un prinţ şi gata, fără pupături sau alte scamatorii, ...unul gata prinţ cum a fost primul.

Cât timp a stat singur în copac, broscoiul a devenit înţelept şi filozof şi a început să ii explice prinţesei de ce merită să încerci să iubeşti... şi ca să iubeşti nu este mereu aşa de simplu... şi că trebuie să faci una alta, că nu e treabă uşoară şi simplă dragostea adevărată, şi ea atât de frumoasă şi fermecătoare, nu merită să primească toată viata urzici şi să stea tot timpul lângă copac sa plângă.

Atunci prinţesa a luat broscoiul în mâini şi l-a sărutat, aproape că a leşinat de fericire şi a aşteptat prinţesa să se transforme dar nu s-a întâmplat nimic, atunci a sărutat încă o dată broscoiul şi tot nu s-a întâmplat nimic şi tot aşa pe măsură ce îl săruta, prinţesa se îndrăgostea şi până la urmă îl iubea aşa de mult, încât nu îşi mai dorea nici un prinţ.

Si s-au sărutat aşa până la adânci bătrâneţi şi au trăit fericiţi.